Mar
13
Lucrarea de mai jos reprezintă ficţiune impură. Orice asemănare cu realitatea este voită şi derivă din realităţile României de astăzi, 13 martie 2007.
A fost odată ca niciodată… Au fost odată nişte copii elevi la o şcoală.
Şcoala era mare şi avea nişte clase cu nume ciudate: Popor, Parlament, Guvern, Administraţia Prezidenţială…
În loc de director, şcoala asta avea o altă clasă, care se numea Curtea Constituţională şi în care erau 9 elevi mai breji numiţi de cei din şcoală. Curtea Constituţională asta se baza pe o cărticică mică, mică… cât aia mică de furnică, care spunea cum lucrează clasele astea împreună.
Şi a fost odată şef peste clasa Administraţia Prezidenţială, o persoană care se numea Preşedinte, şi care era băiatul ăla care făcea întotdeauna şotii, şi pus pe câte una mare.
Şi băiatul ăsta nu se înţelegea cu băiatul pe care chiar el îl numise şi clasa Parlament îl confirmase ca şef al clasei Guvern. Băiatului ăstălalt i se zicea Primul Ministru.
Şi, la un moment dat, pe când aveau ei neînţelegeri, unul dintre cei din clasa Guvern (ăştia se numeau Miniştri) a făcut o greşeală şi Primul Ministru i-a zis: “Dă-ţi demisia şi pleacă din clasa mea. Ai greşit urât”.
Zis şi făcut. Elevul Ministru a scris pe o foaie de hârtie cum că-şi dă demisia şi apoi a dat-o lui Primu’ Ministru. Ăsta s-a uitat peste ea şi a zis: “OK. Te du’ înapoi la Minister câteva zile, până pun pe altu’-n locu’ tău”.
Din nou, zis şi făcut.
Dar cărticica aia mică de mai sus zicea că demisia aia devine definitivă în termen de 15 zile şi că se execută din momentul în care Preşedintele “ia act” de ea… Adică din momentul în care o citeşte şi el şi scrie pe ea: “Am văzut-o”.
Dar, fiindcă nu se înţelegea cu Primul Ministru, Preşedintele s-a tot făcut că n-a văzut foaia. Şi au trecut 15 zile… şi a trecut o lună… şi tot aşa. Între timp, Primul Ministru i-a zis: “Vreau pe ăla (un alt băiat) Ministru în locul celui care a demisionat”. Preşedintelui nu i-a plăcut de băiatu’ nou şi a strâmbat din nas a “nu”, iar de demisia celuilalt tot nu a “luat act”.
Şi tot aşa, până când băiatul ăla mai slăbănog şi care nu era aşa de bătăuş din fire, Primul Ministru, s-a supărat şi a scris într-o zi de marţi, 13 martie 2007, celor de la Curtea Constituţională că bătăuşul mare şi rău nu a vrut să semneze şi că încalcă acea cărticică mică, mica… ştiţi voi cât de mică.
Şi hopa… s-a speriat bătăuşul! Nici bine că a aflat bătăuşul chestia asta şi a trimis Persoana Care Îi Poartă Cuvântul să spună la toată şcoala şi la toate persoanele care vroiau să asculte că de fapt, a luat act de demisia aia de ieri, 12 martie 2007 (când n-a zis nici pâs nimănui) dar a tăcut chitic ca nu a putut să-l sune pe Ministrul ăla să-i zică şi lui.
Zău, ce băiat cuminte şi drăguţ marinarul ăsta… Zău, zău, zău, că atunci când zice că îl spune cineva la Curtea Constituţională, el se face roşu şi rău, iar acum, când chiar e spus, şi poate pentru că nici nu a avut curajul să mintă… scuze, să spună el aşa singur şi cum ştie verde-n faţă la Popor că a semnat ceva aseară şi că… a avut Ministrul ăla telefonul închis şi d-aia nu a zis la nimeni… pare cam ca Ştefan în bancul ăla cu turcii şi cu pantalonii de diverse culori.
S-a speriat oare Lupul de Mare Mare şi Rău de Motociclistul Singuratic? Nu… desigur, dar e speriat de Curtea aia, că nu vrea să existe dovezi că trebuie mutat în altă clasă. Oricum, mulţi de la Parlament vor să-l trimită la Popor, ca Poporul să-i spună Preşedintelui “Noi te vrem în Popor. Ia coboară tu aici jos la noi în clasă.”
Urarea lui Confucius ni se aplică. Trăim vremuri foarte interesante…
Articole similare:Comments
One Response to “Şcoala mioritică de politicăcă”
Leave a Reply
si au trait fericiti pana la adnaci batraneti? Trebuie sa incep sa ma uit mai mutl la stiri sa inteleg si eu despre ce vorbesti tu acolo…