Pe scurt: a dat de pământ cu opoziția, și mai ales cu Voiculescu… începe pe la min 12 pana pe la min 20…
http://inregistrari.antena3.ro/view-16_Dec-2011-Conexiuni_cu_Valentin_Stan-22.html

Deşi militar de formaţie, a fost un om politic care şi-a asumat un rol important în cursul vieţii politice din România în anii 1940-1944. El a condus ţara într-o perioadă complexă, dificil de caracterizat în câteva fraze. Totuşi, se cuvin a fi reţinute deciziile care, într-o formă sau alta, l-au transformat într-un personaj controversat istoriografic. Ca militar, dar şi ca om politic, şi-a asumat o postură de salvator, de om providenţial dincolo de limitele impuse de interesele naţionale.

Strategia sa s-a dovedit a fi infirmată de cursul istoriei. Deşi a încercat să găsească soluţii rezonabile şi în acord cu interesul naţional, România a pierdut războiul, iar tactica sa de a negocia sau, mai bine zis, de a amâna soluţia previzibilă, aceea a salvării a ceea ce mai putea fi salvat, s-a dovedit a fi greşită.

„A fost victima propriei sale încrederi în Hitler”

Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma armatei. Numai că el a fost depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a conflictului. Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare.

Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS & Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.Născut într-o familie de militari, Ion Antonescu a absolvit şcolile militare de la Craiova şi Iaşi, apoi a urmat şi absolvit Şcoala de cavalerie în 1904. Din 1911 până în 1913 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război din Franţa.
Tatăl său, ofiţer de carieră, a divorţat de mama sa, Liţa Baranga şi s-a recăsătorit cu Frieda (născută Cuperman sau Frieda Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise „Şeful Statului”, ea şi-a reluat, demonstrativ şi ca frondă, numele de Cuperman, rezistând protestelor şi insistenţelor sus-pusului fiu)
La 29 august 1927 (sau cândva în cursul anului 1928), la vârsta de 45 de ani Antonescu s-a însurat cu Maria („Rica”)A , fiica Anghelinei şi a căpitanului Teodor Niculescu din Calafat, văduva (din 1919) lui Gheorghe Cimbru, ofiţer de poliţie, cu care avusese un fiu, Gheorghe, handicapat post poliomielită (care s-a sinucis în 1946, când a aflat că tatăl său vitreg a fost executat).După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris unde s-a remăritat în iulie 1919 cu bijutierul francez- evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller. Când se întâlnise cu Antonescu, ea era încă nedivorţată legal de cel de-al doilea soţ. După şapte ani de căsătorie a divorţat de Fueller dar, datorită unor vicii de formă, divorţul acesta a fost contestat în cadrul unui îndelungat şi jenant proces de bigamie inspirat, probabil, de persoane din anturajul regal (Moruzov?). Prima sa soţie (1924-1926), Rachel Mendel, a fost şi ea, o evreică originară din Franţa, cu care s-a căsătorit când era ataşat militar la Londra şi cu care a avut un copil

Viaţa politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism şi o democraţie fragilă şi coruptă de tip balcanic. Pe acest fundal de dezbinare politică[B], speriat de ofensiva germană în vestul Europei şi ocuparea Olandei, Danemarcii, Belgiei şi mai ales, a Franţei, principalul sprijin al României faţă de expansionismul Axei[17] şi simţindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia şi sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria şi Bulgaria, ale căror pretenţii teritoriale erau susţinute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu[C]: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” şi un al doilea decret, emis în aceeaşi zi, care interzicea „căsătoriile între români şi evreii de sânge sub sancţiunea de închisoare corecţională de la 2 la 5 ani”[18]. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg[19][20].
Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafaţă de 99.738 km² cu o populaţie de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul şi populaţia ţării. Manifestaţiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, iniţiate de ţărănişti au devenit – sub influenţa agitatorilor legionari – anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România[21]. Dorind să-şi păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima – cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov -, Carol al II-lea i-a încredinţat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune naţională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire şi promisiunea faţă de rege, nu a făcut un guvern de uniune naţională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob şi progerman (de fapt, a existat un simulacru de participare, la nivel de subsecretari de stat). În consecinţă, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituţiei şi dizolvarea parlamentului şi în seara aceleiaşi zile i-a cerut regelui să abdice şi să părăsească ţara. Puciul a reuşit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 şi s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I.
Antonescu i-a oferit garanţii de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu şi suitei lor şi s-a ţinut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.
La 14 septembrie 1940 lua fiinţă „Statul Naţional-Legionar Român”. Horia Sima, şeful Mişcării Legionare, numit vicepreşedinte al consiliului de miniştri, se considera creatorul şi sufletul acelui guvern.
„Ostaşi! Vă ordon: treceţi Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept şi naţional”.[necesită citare] La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania şi aliaţii săi.
În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareşal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 şi 2352 bis/21 august 1941 – impuse de el – Antonescu s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a şi clasa I F .

Memoriul lui Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu către Antonescu (1942) împotriva trecerii Nistrului
La eliberarea teritoriilor Basarabia şi Bucovina de Nord – până la sfârşitul lunii iunie 1941 -, Antonescu a fost conjurat de fruntaşii partidelor istorice, Maniu, Brătianu şi alţii, să oprească trupele la graniţa recunoscută a României şi să nu-şi caute aventuri şi cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunilor făcute lui Hitler, a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală.
Zona dintre Nistru şi Bug, Transnistria a intrat sub administraţie românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei şi Ungariei, Maramureşul de Nord şi Banatul Sârbesc. Mareşalul s-a opus ocupării acestor teritorii şi a pus condiţia ca administraţia Banatului Sârbesc să fie germană.
Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic şi nu există surse obiective care să poată indica care a fost poziţia reală a majorităţii poporului român, sau a diferitelor pături sociale ale sale, faţă de hotărârea de a intra în război. În tot decursul regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit, primul după rebeliune şi abrogarea „statului naţional-legionar” şi al doilea după eliberarea Basarabiei. Ambele au primit răspunsul „da” în proporţie de 99,9% din voturi. Deoarece Antonescu nu a fost ales de popor, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său sprijin şi sursă de putere. În cartea Antonescu şi generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Duţu şi Florica Dobre[30] contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, „Conducătorul” a făcut epurări largi în cadrul ofiţerilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din Legea înaintărilor în armată, au fost trecuţi în rezervă „pentru incapacitate”, 80 de ofiţeri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Ţenescu, Ioan Ilcuşu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu şi Gheorghe Argeşanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail şi Constantin Atanasescu etc.[31] La scurt timp au fost trecuţi în rezervă alţi 84 de ofiţeri superiori[32]. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, corupţie, vinovaţi de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulţi au prevalat considerente de natură subiectivă, dorinţa lui Antonescu de a plăti poliţe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail şi Aurel Aldea, cu foştii aghiotanţi regali Alexandru Orăşanu şi David Popescu ş.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturaţi alţi peste 20 de generali şi colonei pentru „slabiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.
În anii care au urmat, între cei care au fost trecuţi în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici[33], Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu[34]. Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20 martie 1943 la comanda Corpului 6 şi numit guvernator militar al Bucovinei[35]. Cei mai mulţi dintre ofiţeri au fost scoşi din cadrele active deoarece şi-au exprimat rezerve faţă de greşelile tactice şi strategice ale lui Antonescu în catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941), pentru opunerea de a implica într-un război evident pierdut – după înfrângerile de la Moscova şi Stalingrad – toate rezervele armatei, conform promisiunilor faţă de Hitler, cu riscul de a lăsa ţara descoperită în faţa unor eventuale acţiuni beligerante ungureşti. Armata română, dotată insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea şi Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de milion de soldaţi şi ofiţeri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morţi, răniţi sau dispăruţi – pierderi umane – şi 1 miliard de dolari (după cursul din ajun de război, din anului 1938) – pierderi materiale.
Cei care au luat poziţie făţişă faţă de „conducător” (Nicolae Ciupercă, Iosif Iacobici) au fost eliminaţi, iar cei care au acţionat cu discreţie, sabotând hotărârile mareşalului (Ilie Şteflea, Socrat Mardari, Traian Borcescu) s-au menţinut.

În privinţa orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicţii, cu o mentalitate nebuloasă şi oscilantă, el s-a situat pe poziţii nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica vehement atât acceptarea condiţiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de Independenţă (1877-1878), cât şi acceptarea semnării tratatului de pace din 1919: …„jidani, care împreună cu englezii şi americanii, au dictat pacea”(din 1919) … şi că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiţia înjositoare a acordării de drepturi cetăţeneşti evreilor, …„datorită căreia s-a jidovit ţara şi s-a compromis economia românească şi puritatea rasei noastre”… „El (Brătianu) … a provocat decăderea morală a României prin capitularea în faţa evreilor şi a francmasonilor, care şi-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” [63]. Pentru Antonescu, evreii, francmasonii, comuniştii, ruşii, sistemul democrat şi liberal constituiau un amalgam, duşmanul care trebuia nimicit, ca o cerinţă impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicaţii sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: …„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre şi de acolo îl expediem în ţările slave. (…)Domnilor, să aveţi înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum şi datorită cărui fapt suntem azi împestriţaţi cu atâţia străini care ne-au făcut cel mai mare rău.” [64].
Mareşalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru al statului naţional-legionar, îmbrăcat în cămaşă verde cu diagonală (uniforma legionară) şi salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Mişcării Legionare[65].
Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică[66]. Comparativ cu Hitler, Stalin şi Mussolini, cu numai circa 800.000 de cetăţeni români martirizaţi pe conştiinţă, poate fi considerat un „dictator moderat”.
Simpatiile mareşalului au fost filoengleze şi filofranceze în perioada în care a fost ataşat militar la Londra şi Paris şi filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”, dar această poliţă a rămas fără acoperire, dacă se are în vedere obedienţa sa faţă de ordinele Führerului, prin subordonarea economiei, politicii externe şi interne (faţă de minorităţi), precum şi a armatei române, intereselor germane.
Antonescu era un dictator cu toane, sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineaţa, adesea se dezicea seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetăţenilor să iasă din casă în cămaşă în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le era permis femeilor să meargă pe bicicletă şi cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu aminteşte un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a ieşit din circuitul public o bună bucată de timp, în 1943”[67] Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofiţer din anturajul lui Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasaţi de mişcarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el încercând să apere memoria fostului şef) „legenda că Mareşalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înţeleagă că tratamentul cvasiidentic aplicat şi sifilisului şi malariei a putut da naştere mitului unui Antonescu sifilitic.
Potrivit istoriei medicinei, în acea perioadă malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferinţă era chinina, completat cu plasmokina şi atebrina (produse Bayer). Injecţiile cu bismut se administrau la tratarea sifilisului terţiar, cerebral, deşi provocau intoxicări cronice (bismutoză). Tot ca tratament antisifilitic se folosea malarioterapia – infestarea indusă cu malarie care, prin şocurile hipertermice periodice pe care le provoca, avea potenţialul să omoare spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste 400 Celsius. Aceste trei boli împreună (sifilis, malarie, bismutoză) şi fiecare separat ar fi fost suficiente pentru a limita activitatea normală a unui conducător de stat[68][69][70]. Istoricul politicianul şi publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa „Armata, Mareşalul şi evreii” (1998), respinge ipoteza legată de presupusul sifilis punând la îndoială competenţa şi corectitudinea medicilor care l-au tratat pe Mareşal: „Este o ipoteză pe care au lansat-o medicii în primul rând. …Fiind vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit şi acest amănunt pentru a justifica cumva reacţiile lui între care unele sunt într-adevăr de neînţeles sau reprezintă erori foarte grave. Consecinţele unora dintre ele le tragem şi astăzi.

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deţinut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în ţară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din Bucureşti, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foştii colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe şi vicepreşedinte al consiliului de miniştri, generalul de jandarmi Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944), şi Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.
Tribunalul Poporului din Bucureşti a pronunţat 13 sentinţe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnaţi au fost graţiaţi cu comutarea pedepsei în închisoare pe viaţă şi 6 condamnaţi in absentia, care nu şi-au mai executat pedeapsa.[72][73][74].

Execuţia lui Ion Antonescu
Raportul oficial[75] a consemnat că „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari şi nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de execuţie, Ion Antonescu a exclamat: “Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici măcar cenuşa mea”. “[...] După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: ‘Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!’, după care gardianul şef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea. A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la Mareşal şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţa. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort.”
Sentinţa din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 şi reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel Bucureşti la 5 decembrie 2006[76].
În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, la 6 mai 2008 a anulat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti şi a respins definitiv cererea de revizuire a sentinţei date de Tribunalul Poporului din Bucureşti, din 17 mai 1946.[77]

Sursa Wikipedia.ro

——————————————————————–
Latin American and Iberian Studies