Feb
17
Se spune că ar fi faptul că, atunci când îi moare cineva drag, pe lângă şuvoiul de sentimente ce i se revarsă-n minte, se gândeşte deja la felul cum, în viitor, va povesti întâmplarea, acţiunea şi şuvoiul.
Ca un fel de logging daemon care porneşte automat în caz de evenimente tragice, pentru a ne putea spori calitatea povestirilor ce vor urma.
E o stare bolnavă, într-adevăr. În momentul în care profesoara mea de română din liceu îi dădea acest titlu în una din puţinele lecţii la care am ascultat-o, povestindu-ne cum Nichita Stănescu discutase pe această temă cu ea, pe lângă întrebările pe care el i le pusese încercând să afle dacă şi ea încercase vreodată stupefiante, am putut da experienţei anterioare, atunci când pentru prima oară se activase acel logging daemon (ce tentat sunt acum să-i spun “daimon”), un nume.
Dar cred că totuşi şi Nichita greşise un pic. Poate drama intelectualului o fi fost aşa pentru Nichita, însă mai degrabă o văd ca fiind calculul constant al viitorurilor posibile, jucarea de wargames-uri despre mari evenimente personale de unul singuri (plural intenţionat) şi apropiindu-te de nexus destul cât să nu ştii dacă te mai poţi întoarce, zi de zi, minut de minut. Trăind şi retrăind dramele ce vor să vină, astfel apreciind momentele care sunt şi întărind amintirile pe care (ţi) le vei spune.
Nichita era prea subtil. Sau prea high.
Articole similare:Comments
Leave a Reply