Revoluţionarii adevăraţi sunt lăsaţi în uitare. Ei nici n-au contat. Erau carne de tun, acolo pentru diversiune. Mai un nume de stradă, mai un nume de staţie de troleu, pentru cei ce au murit… Restul? Pa şi pusi. Totul sub bătaia de joc a tuturor minunaţilor care sunt, au fost şi vor mai fi, din partea tuturor partidelor.

Vorba lui Viorel Cataramă: “Există aici, în această sală, tineri care au murit în revoluţia din 1989″.

Am un prieten care avea 7 ani la aşa-zisa revoluţie. Are ceferticat, este revoluţionar. Mă întrebase şi pe mine dacă mă interesează, acum vreo 6 ani, însă o duceam prost cu banii şi nu mi-am putut permite foaia de hârtie. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să mă-mprumut. Pe 22 eu eram pe stradă, în fine, pe stradela din spatele blocului, şi cântam “Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e” carevasăzică am revoluţionat ceva şi mi-ar fi prins bine la taxe…

Mama prietenei mele a fost la Universitate, că s-a plecat pe linie de partid (biroul PCR din fabrică devenind organul de propagandă al FSN-ului inexistent, desigur, ca-n bancurile bătrânilor), toată lumea să apere Revoluţia. Nici ea şi nici colegii ei nu beneficiază de vreunul dintre drepturile ce li s-ar fi cuvenit.

Legea Recunoştinţei? Stimabile domn Iliescu, că tot eraţi singurul care zâmbeaţi, ce-ar fi să-mi spuneţi şi mie ce face Parlamentul României pentru ca Revoluţionarilor să li se acorde recunoştinţa, cu adevărat? Ca pensionarii să nu fie trataţi ca ultimii sclavi de către nişte femei rele şi scârbite de la Casa Naţională de Pensii şi Alte Asigurări Sociale? Ca să nu ne mai înhămăm în hârtii de nimic care garantează doar că, dacă ceva ilegal are loc, nimeni nu e de vină?…